Filosofie Politica


Filosofie Politică

Conceptul de Filosofie Politică
Antichitate
Islamul Medieval
Europa medievală
Renaşterea Europeană
Anii Iluminării
Industrializarea şi era modernă
Filosofie politică contemporană
Ei sunt cei mai importanţi

Conceptul de Filosofie Politică

Se înţelege din ce în ce mai puţin ce anume este filosofia politică. Cei mai mulţi dintre politicieni limitează noţiunea de filosofie politică la o reacţie de un anumit fel învăţată pe de rost de la “cei ce au fost înainte”. Alţii se limitează la formule de tipul “social-democrat” trebuie să fie un partid care “ţine cu poporul”. Se uită că filosofia nu este ceva uşor de definit, altfel am lua definiţia din dicţionar şi am sta liniştiţi, nu ar mai fi nevoie de zeci de mii de cărţi. Trebuie totuşi dată o definiţie minimă pentru a nu exista bariere de vocabular. Filosofia politică, departe de a fi o constrângere la acţiune, este un spirit viu şi dinamic frământat de întrebări fundamentale legate de stat, guvern, politici, libertate, justiţie, proprietate, drepturi, lege şi impunerea unui cod legal de către autoritate: ce sunt, de ce sunt, dacă sunt, dacă este nevoie de ele, ce anume legitimează un guvern, ce drepturi şi libertăţi ar trebui protejate şi de ce, ce formă trebuie să ia şi de ce, ce este legea, ce îndatoriri au cetăţenii şi ce obligaţii au faţă de un guvern legitim, când pot fi acestea răsturnate. Înainte de a vedea în filosofia politică un model ştiinţific, ar trebui să vedem divergenţa de opinie, zbaterea neputinţei, dorinţa de a afirma o structură a echităţii, a normalităţii. Filosofia politică nu oferă răspunsuri la problemele de moment, oferă în schimb un vis către o societate structurată perfect, fără conflicte interioare. Altfel spus, “filosofia politică” se referă cu precădere la un punct de vedere general sau la o anumită credinţă, atitudine, etică, relativ la politici care nu aparţin neapărat unei discipline tehnice a filosofiei.

Antichitate

Dacă vorbim despre disciplina academica, filosofia politică vestică îşi are originile în vechea societatea grecească. Acum ne este greu să ne imaginăm o lume socială fără mecanismele care fac această lume să funcţioneze şi să evolueze. Acolo, în vechea Eladă a început experimentarea diferitelor forme de organizare politică, incluzând monarhia, tirania, aristocraţia, oligarhia şi democraţia.

Prima operă majoră în domeniul lucrărilor clasice de filozofie politică este Republica lui Platon, urmată de Politica lui Aristotel.
Republica (Πολιτεία) este o lucrare scrisă de Platon aproximativ în anul 360 î.Hr, probabil şi cea mai bună lucrare a lui. Pentru că această carte are o oarecare potrivire cu societatea actuală, am să spun câteva cuvinte despre ea.
În prima carte, două definiţii date justiţiei sunt propuse, dar socotite drept necorespunzătoare. Returnarea datoriilor, şi ajutorarea prietenilor în timp ce faci rău duşmanilor, sunt definiţii cu un sens comun pe care Socrate le expune, dar sunt inadecvate în situaţii excepţionale, şi astfel este nevoie de o definiţie. Dar el nu le respinge complet pentru că fiecare exprimă o noţiune cu un sens comun justiţiei, şi pe care Socrate îl încorporează în discuţiile lui despre regimul drept de la cartea a II-a până la cartea a V-a.
La sfârşitul primei cărţi, Socrate este de acord cu Polemarchus, justiţia include ajutarea prietenilor, dar spune că omul drept nu ar face rău nimănui. Thrasymachus crede că Socrate a expus o teză nedreaptă, acuzându-i personalitatea şi reputaţia în faţa oamenilor prezenţi, deoarece nici Socrate nu ar crede că făcând-i rău duşmanilor este nedrept. Thrasymachus înţelege prin justiţie un „ce este mai bun este pentru cei puternici”, referindu-se la cei aflaţi la putere. Socrate găseşte în ea o definiţie neclară, şi începe în a-i pune întrebări lui Thrasymachus. În opinia lui Thrasymachus, conducătorii sunt sursa justiţiei în fiecare oraş, şi legile lor sunt drepte şi probabil ele sunt adoptate doar pentru binele lor. Socrate îl întreabă apoi dacă conducătorul ar face o greşeală, adoptând o lege care îi micşorează binele, este încă un conducător cu privire la acea definiţie. Thrasymachus este de acord că un adevărat conducător ar face asemenea greşeală. Acest acord îi permite lui Socrate să submineze definiţia strictă a lui Trasymachus, comparând conducătorii cu populaţia cu diferite profesii. Thrasymachus este de acord cu afirmaţia lui Socrate, că un artist este cineva care îşi face bine meseria, şi este cunoscător de o meserie anume, ce îi permite sa îşi ducă la bun sfârşit meseria. Astfel, Thrasymachus este obligat să admită că un conducător ce adoptă o lege nu pentru binele lui, nu este un conducător în sine. Thrasymachus se dă bătut, şi nu mai vorbeşte de acum încolo. În orice caz, este departe a fi o definiţie a justiţiei satisfăcătoare.
La începutul celei de a II-a cărţi, cei doi fraţi ai lui Platon îl provoacă pe Socrate să definească dreptatea în om, şi chiar dacă definiţiile oferite în Cartea I sunt scurte şi simple, concepţia lor despre dreptate sunt prezente în două discursuri diferite. Discursul lui Glaucon reia ideea despre dreptate a lui Tharsymachus; începe cu Mitul lui Gyges care a descoperit un inel ce i-a dat puterea să devină invizibil. Glaucon se foloseşte de legenda pentru a argumenta că nici un om nu ar fi drept dacă ar avea ocazia să facă vreo nedreptate dacă nu ar avea consecinţe. Cu puterea de a fi invizibil, Gyges intră în palat neobservat, o seduce pe regina, îl ucide pe rege şi astfel preia regatul. Glaucon explică astfel că orice om, drept sau nedrept, ar face acelaşi lucru dacă ar avea puterea să fie scutit de pedeapsă. Singurul motiv pentru care un om este drept este de frica unei pedepse, sau a unei consecinţe. Legea este produsul unui compromis între indivizi. Glaucon se foloseşte de acest argument pentru a-l provoca pe Socrate, să spună astfel că este mai bună o viată justă decât una injustă.

The image “https://i2.wp.com/www.charmaineyoest.com/uploads/raphael-Plato-Aristotle_yoest.jpg” cannot be displayed, because it contains errors.

Discursul lui Glaucon îl ademeneşte pe Socrate să se contrazică pe sine. Glaucon pledează pentru superioritatea vieţii nedrepte; Socrate este de acord că este cel mai bun subiect de dezbătut. Răspunsul la cele două concepţii despre injustiţie si justiţie prezentate de Glaucon şi Ademantus, le crede incompetente, dar simte că ar fi ireverenţios să lase justiţia cu aşa dubii. Astfel, Republica îşi propune definirea justiţiei. După tema demonstrată în Cartea I, Socrate în Cartea a II a îi conduce pe interlocutori într-o discuţie despre justiţia din oraş, pe care Socrate sugerează să îi ajute să privească justiţia în om, dar pe o scară mai mare.
Republica este un dialog dramatic, nu un tratat. Socrate construieşte o serie de mituri, minciuni nobile, ca să facă să pară un oraş că este just, iar aceste condiţii moderează viaţa în comunităţi. Socrate defineşte justiţia ca munca la care el este cel mai potrivit şi fiecare să îşi facă propiul negoţ, să nu fie sclavul societaţii (altfel spus fiecare este liber să îşi aleagă ce vrea în viaţa) şi continuă spunând că justiţia susţine şi perfecţionează trei virtuţi: Temperament, Înţelepciune şi Curaj. Socrate nu include justiţia ca o virtute în societate, sugerând că dreptatea nu există în sufletul omului, ci este un rezultat al sufletului disciplinat. Ca rezultat al acestei concepţii, automat separă oamenii în trei categorii: în soldaţi, producători şi conducători. Dacă un conducător este capabil să creeze legi bune, soldaţii să le apere, iar producătorii să se supună autorizaţilor, atunci societatea este justă.
Societatea este provocată de Adeimantus care nu găseşte fericirea în ea, iar Glaucon nu găseşte onoarea si gloria. În ultimă instanţa, Socrate construieşte un oraş (societate) fără proprietate privată, fără femei sau copii privaţi şi fără filosofie în caste. Totul este pus la comun.
La întrebarea, de ce este mai bine să fi drept decât nedrept pentru individ. Platon răspunde în Cartea a IV-a prin trei mari argumente. În primul rând Platon spune că natura tiranului este să lase violenţă şi că tirania ar lăsa urme psihice şi mentale. Al doilea argument spune că numai Filosoful este în stare să judece ce fel de conducător este cel mai bun pentru că el poate vedea Forma Binelui. În al treilea argument este indicat faptul că, plăcerile care sunt aprobate de iubitorul de înţelepciune sunt cele adevărate. Deci, în opinia lui Platon, plăcerea filosofică este singura plăcere. Forma guvernării pe care Socrate o scoate în evidenţă, este tendinţa omului spre corupţie din putere şi astfel drumul către timocraţie (regim politic în care conducerea statului aparţine unor persoane alese prin recensământul averii), oligarhie, democraţie şi tiranie, concluzionând că posturile de conducere ar fi trebuit să fie ale filosofilor. Societatea bună ar trebui să fie guvernată de regi filosofi; oameni dezinteresaţi care nu conduc pentru binele propriu ci pentru binele societăţii.
Modelul societăţii care stă în spatele fiecărei societăţi istorice este ierarhia, dar clasele sociale au o permeabilitate marginală: fără sclavi, fără discriminări, între bărbaţi şi femei.Politica (Greacă: Πολιτικα) este o lucrare de filozofie politică emblematică a lui Aristotel. Este de fapt a doua jumătate a unui tratat, prima fiind Etica.
Cele opt cărţi ale Politicii, despre care nu se ştie dacă n-au fost redactate în momente diferite ale vieţii lui Aristotel, tratează în general comunitatea politică şi instituţiile sale. Aristotel se interesează de politică în calitate de naturalist, observator care descrie, compară şi clasifică cetăţile pe care le cunoaşte identificând trăsăturile care le sunt comune.
Întrucât Binele suprem se află dincolo de bunurile particulare, omul trebuie să se mulţumească cu obţinerea a ce e mai bine posibil şi să nu pornească în căutarea unui absolut iluzoriu. Fericirea rezidă, în ultimă instanţă, în activitate. Politica, prima dintre ştiinţe în concepţia lui Aristotel, studiază omul ca zoon politikon (animal social sau omul cetăţii, politikon provine de la cuvântul polis, „cetate” în limba greacă). Omul este destinat prin natura sa nu numai pentru a trăi o existenţă biologică, ci şi pentru bine şi pentru fericire. Fericirea presupune o independenţă maximă faţă de constrângerile materiale pe care individul este incapabil să o obţină singur şi care nu este pe deplin realizată decât în comunitatea politică.
Pentru Aristotel, statul este o instituţie naturală, bazată pe comunitatea unor fiinţe cu limbaj articulat (limbajul este pentru Aristotel axul moralităţii, prin limbaj omul are acces la raţiune şi noţiunile de bine şi rău). Pornind de la teoria formulată organicist, aşa cum corpul este anterior organelor, tot aşa şi statul este anterior familiei şi prin urmare omului, şi argumentează că individul nu-şi este suficient sieşi, deci nu poate exista fără stat, în timp ce statul poate subzista fără un individ. Rolul cetăţii este de a realiza fericirea comună a cetăţenilor. Funcţia principală a cetăţii constă în înflorirea morală a cetăţeanului, de aceea Aristotel consacră o mare parte a lucrării problemelor de educaţie.
Ceea ce face ca un regim politic să fie bun nu este conformarea sa la o normă ideală, ci adaptarea la datele concrete ale istoriei. Un regim neadaptat la realitate se găseşte în mod necesar sancţionat pe termen lung prin tulburări sau revoluţii. Rezistenţa la timp este un criteriu realist pentru definirea idealului politic: cele mai bune regimuri sunt în general şi cele mai durabile. Cetăţile fiind diferenţiate prin date geografice, prin populaţie, prin cultură şi istoria lor, nu se poate furniza un model universal de cetate ideală. Aristotel îşi manifestă preferinţa pentru regimurile cumpătate care sunt în acelaşi timp cele mai drepte şi mai puternice.
Politika lui Aristotel realizează o adevărată microsociologie a raporturilor de conducere, dovedind o subtilă surprindere a fenomenelor specifice statului sclavagist al cărui contemporan era.În mod independent, Confucius, Mencius, Mozi şi „Şcoala Legiştilor” în China, în India mai avem legile lui Manu şi Chanakya, toţi au căutat înţelesurile restaurării unităţi şi stabilităţii politice. Chanakya în a sa Arthashastra, dezvoltă un punct de vedere care amintesc şi de Legalişti scrisă de Machiavelli.
Filosofia creştină timpurie a lui Augustin de Hipona (Sfântul Augustin) este de fapt o rescriere a lui Platon în noul context creştin. Principala modificare adusă de creştini a fost moderarea stoicismului şi a teoriei justiţiei în lumea romana, punând accent pe rolul statului în aplicarea milei ca exemplu moral. Predica sfântului Augustin conţine exemplul unui care nu era membru oraşului său dar era cetăţean al Oraşului lui Dumnezeu (Civitate Dei).

Islamul Medieval

Ridicarea Islamului, o religie monoteistă, bazată pe Coran şi profetul Muhammad, figură centrală în secolul al VII-lea şi pilonul religiei şi al politicii arabe, au alterat balanţa puterii şi percepţia originii puterii în regiunea mediteraneană. Filozofia timpurie musulmană exagera legătură inevitabilă dintre ştiinţă şi religie şi procesul ijtihad (tradus prin “zbatere, efort, luptă”) de găsire a adevărului.

https://i1.wp.com/132.204.113.176/upload/gij9ex_Coran.jpg

Consecinţă directă este politicizarea curentelor filozofice şi implicarea reală în procesul de guvernare. Acest punct de vedere a fost pus la îndoială de către filozofii proveniţi din şcoala teologică Mu’tazili (tradus prin retragere, renunţare), care au susţinut o teorie apropiată de greci şi care primea suport de la o aristocraţie seculară care căuta eliberarea acţiunilor independente de cele ale moscheii oficiale. În perioada medievală şcoala teologică Ash’ari a gândirii teologice speculative musulmană a învins totuşi. Islamul a fost extrem de expus scrierilor lui Planon şi Arisotel, deşi singurul tratat politic grecesc cu care islamul a polemizat a fost Republica lui Platon. Vestul şi creştinătatea, pe de altă parte, a fost influenţată atât de Republica lui Platon cât şi Politica lui Aristotel. Ar putea fi o explicaţie a faptului că Vestul şi Orientul Mijlociu au dezvoltat sisteme politice şi ideologi diferite ceva mai târziu.
Filosofia politică islamică şi-a avut rădăcinile Coran şi Sunnah (adevărata cale, relaţia irefutabilă dintre Coran şi ştiinţă), în cuvintele şi practicele lui Muhammad. Cu toate acestea, în modelul gândirii vestice, sunt cunoscuţi câţiva din marii filozofi ai islamului: al-Kindi (Alkindus), al-Farabi (Abunaser), İbn Sina (Avicenna), Ibn Bajjah (Avempace), Ibn Rushd (Averroes) şi Ibn Khaldun. Conceptele politice ale islamului, cum ar fi kudrah (putere), sultan (forţă, autoritate, cel care stabileşte regulile guvernării), ummah (comunitate, naţiune, lumea arabă) sau temeni din Coran ca ibada (a-L servi pe Dumnezeu prin adoraţie şi în înţelesul celor cinci stâlpi ai islamului), din (religia judecăţii Divine), ilah (zeitate), sunt luate ca bază a analizei. De atunci nu numai ideile filosofilor politici musulmani, dar şi mulţi alţi jurişti şi arbitrii legii (ulama) şi-au asumat poziţii particulare prin teoriile şi ideile lor politice. Se pot da ca exemplu ideile adepţilor Khawarij în primii ani ai istorie islamice în contactul lor cu Khilafa (formă de guvernământ islamică reprezentând unitate politică şi conducerea lumii musulmane) şi Ummah (comunitate, naţiune), sau cea a comunităţii Shia Islam faţă de conceputul Imamah (o doctrină islamică particulară cu rădăcinile religioase în Shi’a), părţi ale istoriei ce sunt dovezi ale conceptelor politice.

The image “https://i0.wp.com/www.mendaki.org.sg/content_images/alkindi2.gif” cannot be displayed, because it contains errors.

În secolul al XIV-lea, un produs al şcolii arabe, Ibn Khaldun, a fost una dintre cele mai mari minţi creatoare de teorie politică. Cunoscutul filosof-antropologist, Ernest Gellner, considerat în istoria omenirii drept unul dintre cei mai mari intelectuali, spune despre definiţia dată de Khaldun noţiunii de guvernare că este “cea mai bună teorie din istoria teoriilor politice”.
Filosofia politică musulmană nu a luat sfârşit în perioada clasică. În ciuda fluctuaţiilor în esenţa sa originală pe întreaga perioadă a istorie medievale, a supravieţuit până în era modernă. Acest tip de filosofie este cu atât mai puternic cu cât radicalismul islamic a crescut ca importanţă şi s-a transformat într-o mişcare politică care a revigorat lumea musulmană. Ideile politice provenite de la Abduh, Afgani, Kutub, Mawdudi, Shariati şi Khomeini au devenit elemente cu valoare socială în special în rândul tinerilor musulmani ai secolului XX.

Europa medievală

Filosofia politică medievală în Europa a fost puternic influenţată de gândirea creştină. Ea are foarte multe în comun cu modelul de gândire islamic prin aceea că putem spune că şi în cadrul catolicismul roman se subordona filosofia unei ştiinţe şi practici teologice.

Saint thomas d aquin.jpg

Filosoful politic cel mai influent în perioada medievală a fost Sfântul Thomas Aquinas. Acesta a contribuit esenţial la reintroducerea lucrărilor lui Aristotel, conservate doar de musulmani, nu şi de creştini, alături de comentariile lui Averroes.

Saint Thomas Aquinas.jpg

Sfântul Aquinas se foloseşte de aceste sisteme filozofice pentru a pune bazele unei filosofii politice scolastice care va domnia Europa de-a lungul mai multor secole.

The image “https://i1.wp.com/www.traditioninaction.org/SOD/SODimages2/063_ThomasDivinelyInspired.jpg” cannot be displayed, because it contains errors.

Renaşterea Europeană

Filosofia politică seculară va irumpe în timpul renaşterii după aproape un secol de căutări ale politicii teologice în Europa. Cât timp Evul Mediu a menţinut politicile seculare în practica de zi cu zi sub regula unui Sacrum Romanum Imperium, de la regele francilor, Carolus Magnus, secolul VII, întreaga zonă academică era de tip scolastic şi deci de natură creştină. În această perioadă a s-a “strecurat” o lucrare foarte importantă a lui Niccolò di Bernardo dei Machiavelli, Il Principe. Principele este un tratat politic al unui funcţionar public florentin. Iniţial lucrarea s-a numit De Principatibus şi a fost dedicată lui Lorenzo de Medici Magnificul. Această lucrare, ca şi Discursurile (Discorsi sopra la prima deca di Tito Livio), reprezintă o analiză riguroasă a perioadei clasice. Ele vor influenţa conceptele politice moderne ce se vor dezvolta în Vest.

The image “https://i2.wp.com/upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/thumb/f/f2/Sandro_Botticelli_046.jpg/330px-Sandro_Botticelli_046.jpg” cannot be displayed, because it contains errors.

O minoritate, care îl include şi pe Jean-Jacques Rousseau, au considerat “Il Principe” ca pe o satiră la adresa lui Medici după recapturarea Florenţei şi expulzarea lui Machiavelli din Florenţa. Filosoful englez Thomas Hobbes, cunoscut pentru teoria contractului social, adică cedarea drepturilor pentru a primi în schimb ordinea socială, va dezvolta punctul de vedere al lui Machiavelli la început secolului XVII în timpul renaşterii englezeşti.

Anii Iluminării

În timpul perioadei numită Iluminare, au apărut noi teorii legate de om şi umanitate, dar mai ales au apărut definiţii ale realităţii şi ale modului în care percepem această realitate. Acestea, împreună cu descoperirea altor societăţi în America şi schimbarea nevoilor societăţilor politice, în special în timpul Războiului Civil din Anglia, Revoluţiei Americane şi Revoluţiei Franceze, au condus spre noi întrebări şi noi intuiţii prin persoana unor intelectuali ca Jean-Jacques Rousseau, Montesquieu sau John Locke.
Aceste teorii au condus spre două întrebări esenţiale. Prima întrebare se referă la “ce anume conduce populaţia să se constituie într-o formă statală?” şi, cea de a doua, “care este cea mai bună formă a statului?”. Acum aceste întrebări par puse din totdeauna dar în acel moment ideea că ar putea fi şi altfel era inovatoare. Pentru prima data se realiza un distincţie conceptuală dintre stat şi guvernare. S-a făcut astfel separaţia dintre instituţie şi organizaţie, între concept, lege de existenţă şi banala structură formată din oameni. Astfel statul era reprezentat de instituţiile către care puterea se distribuie, urmând ca acestea să fie folosită justificat, iar prin guvern se înţelege grupul specific de oameni ocupaţi cu satisfacerea nevoilor instituţiilor statului şi care au abilitatea şi posibilitatea de a construi un sistem de legi şi decrete prin care oamenii, în care se includ şi ei, sunt legaţi unii de alţii. Această separare conceptuală continuă să funcţioneze în scena politică, deşi există voci din cadrul ştiinţelor politice, filosofiei, istoriei şi antropologiei culturale care argumentează că o mare parte din acţiunile politice ale unei societăţi acţionează şi în afara graniţelor ei statale iar alte societăţi, care nu sunt organizate după criterii statale, trebuie totuşi luate în seamă în termenii politici.
Relaţiile politice şi economice au fost influenţate în mod drastic de aceste teorii. De exemplu conceputul de asociere, breaslă, corporaţie a fost subordonat teoriei pieţei libere, un model de piaţă prin care schimbul de bunuri şi servicii între ţări şi în interiorul unei ţări, au loc fără a fi împiedicate de restricţiile impuse de guvern, cum ar fi taxe şi tarife diferenţiate, şi dominaţia romano-catolică a sistemului teologic a fost din ce în ce mai mult provocată de bisericile protestante subordonate nu Romei şi fiecărei naţiuni-stat, biserică protestantă care se încăpăţâna se predice în limba nativă sau vulgară a fiecărei regiuni.

The image “https://i1.wp.com/upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/9/93/Encyclopedie_frontispice_section_256px.jpg” cannot be displayed, because it contains errors.

În acelaşi timp, Imperiul Otoman era ceva mai conservator şi tributar vechilor idei, reformele ideologice nu şi-au găsit loc aici, punctele de vedere inovatoare nu s-au integrat decât mult mai târziu. Această doctrină nu s-a răspândit nici în “Lumea Nouă” şi în civilizaţiile avansate Aztec, Maya, Inca, Mohican, Delaware, Huron şi mai ales civilizaţia Iroquois. Dimpotrivă, filosofia Iroquois, de exemplu, a împrumutat câte ceva din structura ei conceptelor creştine ale timpului şi, în câteva cazuri, a inspirat chiar multe din instituţiile înfiinţate în Statele Unite. De exemplu, Benjamin Franklin a fost un admirator al metodelor folosite în Iroquois Confederacy. De altfel mare parte dintre lucrările literaturii americane de început au avut o legătură puternică cu filosofia politică a nativilor americani.

Industrializarea şi era modernă

Începută la sfârşitul secolului XVIII, Revoluţia Industrială marchează punctul de pornire al epocii moderne. Au loc schimbări majore şi dinamice în agricultură, în producţia manufacturieră şi în transporturi. În afară de implicarea evidentă în sfera economică, Revoluţia Industrială are un efect profund cultural şi dezvoltă, paralel, o revoluţie a conceptului politic. Urbanizarea (pierderea caracteristicilor rurale) şi capitalismul modelează societatea într-o cu totul altă formă. În timpul aceleiaşi perioade, mişcarea socialistă începe să capere contur. În mijlocul secolului XIX, marxismul era deja dezvoltat şi socialismul avea din ce în ce mai mult suport popular, în principal în rândul clasei muncitoare aflate în mediul urban. La sfârşitul secolului XIX, socialismul şi uniunile de oameni ai muncii captează lumea politică. În plus, devin proeminente câteva sectoare ale anarhismului şi sindicalismului. În lumea anglo-americană a sfârşitului de secol, pluralismul şi anti-imperialismul încep să câştige teren.
Primul Război Mondial a fost un eveniment care a dat peste cap istoria umană. În 1917, Revoluţia Rusă şi alte revoluţii de mai mică importanţă din Europa, aduc în prim plan comunismul şi o teorie particulară numită leninism, dar şi, la un nivel mult mai mic, un curent numit lexemburgism (urmare a scrierilor lui Rosa Luxemburg). În acelaşi timp, partidele social-democrate au câştigat alegeri şi au făcut guverne pentru prima dată în istorie. De cele mai multe ori, succesul social-democrat în alegeri s-a datorat sufragiului universal, adică votul nerestricţionat de rasă, sex, credinţă, inteligenţă, statul economic sau social.
Ca răspuns al schimbărilor dramatice ale valorilor sociologice din anii care au urmat primul război mondial, au apărut şi ideologii ultra-reacţionare cum ar fi apariţia fascismului (ideologie politică ce subordonează valorile individuale şi interesele sociale unui interes global al statului). În mod particular creşterea curentului nazist (adică Nationalsozialismus, naţional-socialist) va conduce în scurt timp la cel de al doilea Război Mondial.

https://i0.wp.com/museum.art.md/temps/uzina1.jpg

Toate conceptele politice au fost profund afectate de marea criză din 1929, care a implicat firesc multe reconsiderări ale conceptelor ce până atunci erau considerate axiome ale gândirii politice. În Statele Unite ale Americii, preşedintele de atunci, Franklin D. Roosevelt introduce o serie de programe iniţiate între 1933 şi 1938 pentru a ca populaţia şi economia să treacă peste marea criză. Aceste programe au rămas în istorie sub numele “The New Deal”. În Europa, criza a dus la creşterea popularităţii politicii extremiste, fie că vorbim despre extrema dreaptă, fie că vorbim despre extrema stângă.

Filosofie politică contemporană

După cel de al doilea război mondial, filosofia politică a trecut într-o eclipsă temporară în lumina lumii academice anglo-americane. Filosofii analitici îşi exprimau scepticismul relativ la posibilitatea regăsirii unui conţinut cognitiv într-o judecată normativă şi ştiinţa politica s-a întors înspre comportamentul şi metodele statistice. Anii ’50 pronunţă intrarea disciplinei într-un fel de moarte clinică, urmată de dezbateri ale acestor teze. Un mic grup de emigranţi ai Europei continentale au pribegit spre Marea Britanie şi Statele Unite încurajând continuarea acestor tipuri de studii. Cu toate acestea, studiile lor vor fi marginalizate. Micul grup era format din:
Hannah Arendt (1906-1975),
Sir Karl Raimund Popper, deţinător al Order of the Companions of Honour, Fellow of the Royal Society şi Fellow of the British Academy (1902-1994),
Friedrich Hayek, deţinător al Order of the Companions of Honour (1899-1992),
Leo Strauss (1899-1973),
Isaiah Berlin, deţinător al Order of Merit (1909-1997),
Eric Voegelin (1901-1985),
Judith Shklar (1928-1992).
Cea mai importantă concentrare de atenţie, mai ales în perioada deceniilor ’50 şi ‘60 o primeşte comunismul. Un rol important îl au curente ca:
* mişcarea zionistă, o mişcare politica internaţională care militează pentru Pământul lui Israel, patria poporului evreu, iniţiată formalată de jurnalistul austriac Theodor Herzl.
* rasismul, o mişcare bazată pe diferenţa dintre rase, bigotism, părtinire, opresiune, stereotipuri şi discriminare.
* colonianismul, o extindere a suveranităţii naţionale peste teritoriile din afara graniţelor fie prin colonii de emigranţi, fie prin dependenţe administrative prin care populaţia indigenă era direct dirijată sau dislocată dintr-o zonă în alta.
În general această perioadă este una a perspectivei pragmatice, a realităţii imediate, în ceea ce priveşte problematica politică şi nu atât una filosofică. Dezbaterile mult mai academice dezbat una sau două probleme ale pragmatismului: Cum s-ar putea aplica utilitarismul, adică doctrina etică prin care valoarea morală a unei acţiuni este determinată exclusiv de contribuţia acţiunii la utilitatea generală, problemelor legate de modul de a face politică, sau cum se aplică modelele economice, cum ar fi teoria alegerii raţionale, la problemele politice.
Creşterea importanţei a mişcării feministe, curent ce a cunoscut primul val la sfârşitul secolului XIX, şi sfârşitul regulilor coloniale şi al excluziunilor politice de tipul minorităţilor afro-americane în lumea aflată în dezvoltare, vor conduce la creşterea importanţei conceptelor feministe, postcoloniale şi multiculturale.

The image “https://i2.wp.com/la.indymedia.org/uploads/2006/05/zionism.jpg” cannot be displayed, because it contains errors. http://fatherjoe.files.wordpress.com/2006/07/zionism_1.jpgThe image “https://i0.wp.com/www.zionism-israel.com/adgordon.jpg” cannot be displayed, because it contains errors.

The image “https://i0.wp.com/photo.net/bboard-uploads/00FwNx-29273684.jpg” cannot be displayed, because it contains errors.

The image “https://i1.wp.com/pages.videotron.ca/silexmt/optoaster/images/photos/adolf_hitler.jpg” cannot be displayed, because it contains errors. The image “https://i2.wp.com/pages.videotron.ca/silexmt/optoaster/images/photos/hideki_tojo.jpg” cannot be displayed, because it contains errors.

În cadrul filosofiei politice academice anglo-americane, publicarea A Theory of Justice (O Teorie a Justiţiei), scrisă de John Rawls în anul 1971, este o piatră de hotar. Rawls foloseşte un experiment conceptual, de la termenul german Gedankenexperiment folosit de Hans Christian Orsted, poziţia originală, prin care grupurile reprezentative aleg principiile justiţiei pentru o structură de bază a societăţii din spatele cortinei de ignoranţă. Rawls oferă o abordare critică a utilitarismului întrebărilor justiţiei politice. Cartea scrisă de Robert Nozick, Anarchy, State, and Utopia (Anarhie, Stat şi Utopie), scrisă în 1974, îi răspunde lui Rawls din perspectiva libertarianismului (centrarea politicilor în favoarea extinderii libertăţilor personale, concepţie care rejectează socialismul şi comunismul în contrabalans cu controlul şi proprietatea individuală).
Contemporan că dezvoltarea eticilor analitice în conceptele anglo-americane, în Europa mai multe linii ale filosofiei au condus către critica societăţilor existente dintre 1950 şi 1980. Multe din aceste elemente sunt o preluare de la analizele economice marxiste, dar sunt combinate cu accentuări culturale şi ideologice. Câţiva gânditori, produşi ai Frankfurt School (o şcoală a teoriei critice neo-marxiste, a cercetărilor sociale şi a filosofiei), precum Herbert Marcuse, Theodor W. Adorno, Max Horkheimer şi Jürgen Habermas combină perspectivele marxiste şi freudiene. Alături de câteva linii diferite de interpretare, alţi ideologi continentali, influenţaţi puternic de marxism, au pus altfel accente pe structuralism (confluenţă a umanismului, ştiinţelor sociale şi economice) şi pe o reîntoarcere la Hegel. Însoţind linia structuralistă şi post-structuralistă s-au evidenţiat nume ca Gilles Deleuze, Michel Foucault, Claude Lefort şi Jean Baudrillard. Situaţioniştii (un mic grup de artişti şi politicieni internaţionali, agitatori cu rădăcini în Marxism, Lettrism, constituind avant-garda artistică şi politică şi care au purtat numele Situationist International) au fost influenţaţi de Hegel. În special, Guy Debord, a mutat analizele marxiste ale fetişismului către produs spre domeniul consumului.
O altă dezbatere dezvoltată în jurul criticismului teoriei politicii liberale a fost realizată de Michael Sandel şi Charles Taylor. Dezbaterea liberalism-comunitarianismului este, de cele mai multe ori, considerată valoroasă pentru generarea unui nou set de probleme filosofice şi mai puţin pentru o eventuală stare de dezacord a perspectivelor, profundă şi iluminantă.

Ei sunt cei mai importanţi

Thomas Hobbes, Baruch Spinoza, John Locke, Baron de Montesquieu, David Hume, Jean-Jacques Rousseau, Immanuel Kant, Adam Smith, Edmund Burke, John Adams, Thomas Paine, Jeremy Bentham, John Stuart Mill, Karl Marx, John Dewey, Adolf Hitler, Antonio Gramsci, Herbert Marcuse, Friedrich Hayek, Hannah Arendt, Leo Strauss, John Rawls, Robert Nozick.


%d blogeri au apreciat asta: